Este o deosebită onoare pentru mine să pot opina câteva idei despre aniversarea celor 163 de ani de la Unirea Principatelor Române din 24 Ianuarie 1859 a Moldovei şi Ţării Românești. Precizez că noi, comunitățile etnice, minorităţile naţionale, suntem parte componentă a naţiunii române şi, în mod evident, şi din această perspectivă luăm parte cu mândrie şi cu dragoste nu numai la această sărbătoare, ci la toate evenimentele nationale și internaționale ale Romaniei.
Din publicațiile istorice știm că formula de „Mica Unire“ pentru actul din 24 ianuarie 1859, față de ”Marea Unire din 1 Decembrie 1918” nu se mai justifică, mai ales că actul fondator al naţiunii este cel din 1859. Atunci România apare pe harta Europei, prin unirea fostelor Principate Dunărene.
Desigur, este meritul incontestabil al unei elite intelectuale și politice care a făcut Revoluţia de la 1848, și care, numai după 10 ani a reușit îndeplinirea unuia dintre obiectivele asumate în proiectul revoluţionar. Conjunctura nu a fost nici atunci liniștită. Ca şi acum, România a fost marcată de tensiuni politice, dar până la urmă, înţelepciunea şi interesul naţional au învins. Românii au avut un obiectiv capital, iar liderii politici ai acelor vremuri au ştiut să pună interesele României înaintea intereselor politice personale. Unirea Principatelor Române este începutul constituirii statului român modern și este strâns legată de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate pe fondul prezenţei occidentale din ce în ce mai intense la Gurile Dunării.
Contextul european, deşi s-a încheiat favorabil Unirii Principatelor Române, nu a fost chiar atât de uşor de realizat precum s-ar crede. O serie de interese ale marilor puteri europene împietau procesul unirii. În 1856, suveranitatea turcească şi protectoratul rusesc asupra celor două principate au fost înlocuite cu garanţia colectivă a Marilor Puteri, în frunte cu Anglia şi Franţa. Cu 100 de ani înainte de Uniunea Europeană, la Sulina şi Galaţi a funcţionat Comisia Europeană a Dunării, instituția protejând construcţia statului român modern în momentele sale cele mai vulnerabile.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor a deschis drumul modernizării României, prin reformele realizate de acesta. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 semnifică primul pas în calea înfăptuirii statului naţional român. Fermitatea lui Cuza și atitudinea favorabilă a majorităţii marilor puteri garante, în care Franţa a avut un rol primordial, au determinat succesul procesului de realizare a Unirii Principatelor.
Șirul de reforme iniţiate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi venirea pe tronul României – iniţial ca domnitor, apoi ca rege – a lui Carol I, care s-a bucurat de sprijinul Franţei, și al Prusiei, au făcut ca actul de la 1859 să devină unul ireversibil. Potrivit Constituţiei adoptate şi promulgate la 1866, practic se consacră existenţa statului român modern.
Momentului 1859 i-a urmat un lung şir de evenimente, care au culminat cu Marea Unire de la 1918. Toate evenimentele care au dus la constituirea statului unitar roman au fost plătite scump prin jertfa întregului popor.
Pentru mine, în calitate de reprezentant diplomatic și nu numai, Ziua de 24 Ianuarie 1859 este o lecţie de istorie importantă a românilor, iar Mesajul pe care vreau să-l adresez astăzi tuturor este unul de respect şi speranţă. Speranţa că, noi cei de acum, de orice neam suntem sau de ori unde venim, vom avea înţelepciunea să ne ridicăm la înălţimea înaintaşilor şi a moştenirilor lăsate de ei. Janusz Szalinski, Consul Onorific.
